DXA, dincolo de masurarea densitatii osoase

DXA este o tehnologie bazata pe utilizarea razelor X care a fost dezvoltata cu scopul de a evalua densitatea mineral-osoasa. Doua fascicule de raze X cu energie diferita travereseaza corpul, fiind atenuate proportional cu densitatea tesuturilor intalnite. Daca scoatem din ecuatie coeficientul tesurilor moi, putem calcula gradul de mineralizare al oaselor, aspect care se coreleaza foarte bine cu riscul de fractura. Investigatia este complet neinvaziva iar iradierea produsa este mai mica decat cea provocata de un zbor transatlantic. De aceea, DXA este considerata “standardul de aur” in diagnosticul osteoporozei si in monitorizarea raspunsului la tratament.

Avand in vedere capacitatea acestei tehnologii de a putea evalua si masura separat cele trei compartimente esentiale ale organismului (tesut gras, musculatura si oasele) o noua utilitate a fost stabilita. Determinarea cu precizie a compozitiei corpului si-a gasit imediat utilitatea in numeroase ramuri ale medicinei.

Dar de ce era necesara o noua metoda de evaluare a compozitiei corpului? Iata care sunt cele mai utilizate metode in prezent: determinarea masei (cantarirea), Indicele de Masa Corporala (IMC sau BMI) si masurarea taliei. Toate trei extrem de simplu de facut in orice cabinet medical si cu niste limite ale normalului bine stabilite. Si atunci de ce este nevoie de o metoda care presupune o tehnologie avansata si relativ costisitoare? Pentru ca metodele “clasice” nu reusesc sa stabileasca, in multe cazuri, proportia reala a celor trei compartimente. De exemplu, un culturist poate avea un IMC care sa depasesca valoarea de 30kg/m2. Asta il face obez? Fara indoiala, nu.

Evaluarea compozitiei corpului utilizand DXA va arata cu usrinta ca la acel sportiv compartimentul muscular este predominant. Alt exemplu: un IMC mare la un pacient ne va spune, in majoritatea cazurilor, ca exista un exces de tesut gras, fara a oferi vreun detaliu privind localizarea acestuia. Stim cu totii ca “grasimea nu este buna” si este foarte adevarat. Dar aceeasi cantitate de tesut adipos poate avea o influenta foarte diferita in functie de localizare. La nivelul coapselor, bratelor, toracelui superior, problema principala cu grasimea in exces va fi mai degraba estetica, efectul metabolic fiind relativ atenuat. Prezenta, pe de alta parte, la nivel abdominal (visceral) poate avea urmari extrem de grave, crescand semnificativ riscul de diabet zaharat de tipul 2, hipertensiune arteriala, boala cardica ischemica si accident vascular cerebral. Deci nu este suficient sa stim cat tesut adipos avem ci si unde este el localizat. Si in aceasta situatie DXA este superioara celorlate metode, putand indica cu precizie aceasta localizare.

Monitorizarea compozitiei corporale la un pacient obez aflat sub regim, care are deja complicatii (hipertensiune, dislipidemie, diabet), va arata daca acesta pierde tesut gras din zona critica (abdomen), putandu-ne astepta astfel la ameliorarea acestor tulburari cu substrat metabolic.

Utilitatea stabilirii cu exactitate a proportiei celor trei compartimente la sportivi, unde pot exista niste limite impuse sau unde dezvolarea anumitor grupe musculare e mai importanta, este evidenta.

Acestea sunt doar o parte din motivele pentru care, in multe cazuri, avem nevoie de o metoda mai buna pentru determinarea compozitie corpului decat cele utilizate deja pe scara larga. La acest moment, DXA ofera avantajul unei tehnologii de varf, care devine din ce in ce mai raspandita si mai accesibila.

Dr. Claudiu Cristian Tupea, medic specialist endocrinologie, Anima NuscoTower